
Illustramente
Tredicesima edizione
Concorso “Giufà vien dal mare”
Premio del Mediterraneo Livio Sossi
1a edizione
I racconti selezionati
Roberta Muliedda
Categoria scuole
IC “De Amicis – Da Vinci” – Palermo
Prima classificata
Giufà e u muturi finto arrubbatu
All’Albergheria, tra i viculi stritti, stratuzzi e panni stinnutti ‘n mezzu a strata, campava Giufà.
Un si capiva mai chi travagghiu facissi, ma era sempri peri peri: un jornu purtava a spisa a na vecchiaredda, n’autru assistimava biciclette vecchie, un autru ancora vinnieva fissarie e strucchioli a Ballarò.
Ma u jornu chi tuttu u mercatu aspettava era a quanu facia a riffa: Giufà girava pi strati e putie abbanniannu “avanti ca tiramu” e ci vinnia pi quattru sordi ai cristiani i nummari d’un blocchetto. Si purtava pi daprriessu un carrellino chinu di ogni beni di Diu: pisci ca ci arrialava so cucino u pisciaiuolo o chi piscava iddu, frutta che pigghiava o scaru quannu scarricava cassette, dolci chi facia so matri Santuzza.
Poi a fine serata tirava i nummari ru cappidduzzu e aveva campatu un altro jornu. Un era latru, un arrubbava mai, ma si sapeva moviri. E, supra tuttu, un vulieva aviri nenti a chi fari cu certi cristiani, i malucristiani.
Vulia viviri du so travagghiu senza pretendere e senza addumannari. Na sira, mentri stava davanti o bar a pigghiarisi na limonata, s’avvicinò Ninu ‘u Sveltu, unu chi dicianu facia piaceri a genti “giusta”.
Ninu ci spiò a Giufà: «Giufà, senti chi ti dicu… C’è un amicu mio ca ch’abbisognassi un moturi tipo lambrietta. Ci l’avissi a truvari tu… Ci pò pinsari?».
Giufà capì subitu ca si trattava d’arrubari un muturi. «Ninu, ma chi ti pozzu diri? Iu di motorini ‘un capisciu nenti!», arrispunniu Giufà, facennu finta di cascari du piru.
«Ma chi pezz’i scimunitu… u sapiemu tutti ca tu si unu ca si sapi muviri. Fatti ‘stu piaciri e diventi un amicu…».
Era propriu chiddu ca Giufà un vulìa. Un vulìa fari parti di ‘sti cosi. Fici finta di pinsari rattannusi a tiesta e macari sciusciandusi u nasu e poi c’arrispunniu: «Va beni, Ninu… Dammi ‘sta notti e viriemu zoccu pozzu fari».
Dda sira, Giufà girò pu riuni e attruvò davanti a na casa una vespa vecchia e scassata china i surci e scravagghi. Un’era proprio chiddu chi vulìa Ninu, ma tantu… Su facieva piàciri! Era arrugginutu, cu ‘na rota sbuncia e u sellinu spunnatu. Perfettu! Giufà su carricò e u purtò all’appuntamentu.
Quannu arrivaru Ninu e i so cumpari, Giufà satò ‘ntallaria. «Eccu u motori!», ci dissi tuttu cuntientu. Ninu s’avvicinò, taliau ddu scassuni e si girò nìvuru ra raggia. Da vespa niscieru quattru surci belli pasciuti siddiati di canciari casa e putia. «Giufà, mi vo pigghiari pi fissa?! Chistu è tuttu pa priessa!» e ci appoggio un cuorpu bello assistimato che tutti i fanali carieru n’tierra faciennu scrucsciu di ciancianeddi.
«E chi ci pozzu fari? È l’unicu ca c’era… vuatri vulievavu un mutori e chistu attruvavi!» mettedosi una facci di menzu scimunitu.
A compagnia di Ninu si misiru a ridiri.
«Ma chi c’amu a fari cu ‘sta schifiaria i muturi? Ni lassa subitu in mezz’a strata! E buonanotte ai suonatori».
Ma Ninu, invece, ‘un ririeva. I picciotti accuminciavanu a pinsari chi iddu era un quacquaracquà, na cosa inutile. Taliannu Giufà drittu nall’occhi ci rissi a menza vuci, cercannu ri fallu scantari bonu bonu: «Senti a mia, Giufà… A ‘sta città o ti adatti, o ti finisci malamente». Ma Giufà nun si fici pigghiari ru scantu e ci dissi: «Ninu, iu mi adattu… ma a me manera».
E accussì finiu lu cuntu: parabola significa tarantola ballerina e a Ninu ch’affumo a cosa d’arrubbari e macari nella zona accuminciaru a chiamallu “Ninu u fissa”.
Doppu ‘sta storia, Giufà capiu ca era megghiu ca si levava din’mienzu un’anticchia. Però currieva in menzu ai bancuna du pisci, pi dari ‘na manu a so cucinu ca vinnìa sarde e scurmi quannera passa o a tunnina a primavera. Ogni tantu si talìava narreri un pocu scantatu, ma a manera di ririri e babbiari un ci mancava mai. E quannu cocchirunu ch’addumannava: «Giufà, ma com’è ca ‘un ti iuncisti mai cu i picciotti giusti e addiventavi puru tu amicu di l’amici?».
Iddu parieva ca s’arrusbigghiava e arrispunneva: «Picchì ‘u me nomu già l’aiu…è pulitu e va bene accussì».
E cu ‘sta so facci mischina, babbo e scartu o tempu stissu, si nni iava tra i viculi, sempri luntanu di certi cosi… e sempri, a so manera, da parti giusta. ♦